Procedura insolventei, folosita ca arma

Procedura insolventei, reglementata de Legea nr. 85/2006, a devenit din ce in ce mai cunoscuta comerciantilor odata cu situatia economica actuala. Cu toate acestea, procedura insolventei, contrar scopului sau stabilit de catre legiuitor, poate deveni o arma impotriva anumitor comercianti care nu se afla, in fapt, in stare de insolventa.

Conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, "insolventa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor exigibile". Pentru a facilita accesul creditorilor la aceasta procedura, legiuitorul introduce anumite prezumtii de insolventa pentru debitorul care, dupa 30 de zile de la scadenta, nu a platit datoria sa (certa, lichida si exigibila), fata de unul sau mai multi creditori. Aceasta, alaturi de intrunirea conditiei privind valoarea minima a creantei, respectiv de 10.000 lei (RON) si, in cazul creantelor salariale, de 6 salarii medii pe economie, reprezinta singurele elemente care trebuie dovedite de un creditor care doreste sa trimita in insolventa un debitor al sau.

Astfel, creditorul, care doreste sa porrneasca procedura insolventei impotriva unui debitor, nu trebuie sa faca dovada ca debitorul sau este insolvabil, ca nu detine resurse pentru acoperirea datoriei. Aceasta deoarece, asa cum am precizat, legea prezuma ca daca elementele de mai sus, respectiv vechimea datoriei certe, lichide si exigibile si cuantumul acesteia sunt intrunite, debitorul se afla in insolventa. Aceasta prezumtie nu este una absoluta, astfel incat aceasta poate fi rasturnata de catre debitor, care poate arata ca detine fonduri suficiente pentru acoperirea datoriei si ca, din alte motive, a omis sau a refuzat plata catre creditorul sau. Modalitatea procedurala prin care debitorul se poate apara si poate sustine solvabilitatea sa este contestatia, prevazuta la art. 33 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.

Variantele oferite de lege debitorului amenintat cu insolventa sunt urmatoarele: sa conteste starea de insolventa ori sa o recunoasca.

In cazul in care debitorul si-ar recunoaste starea de insolventa, ar putea beneficia de o alegere intre un rau mai mare si unul mai mic, respectiv intre procedura insolventei si procedura reorganizarii judiciare a activitatii.

In ceea ce priveste contestarea starii de insolventa, art. 33 alin. 2 din lege prevede ca "daca debitorul contesta starea de insolventa, iar contestatia sa este ulterior respinsa, el nu va mai avea dreptul sa solicite reorganizarea judiciara". Fireste ca un debitor care este solvabil si care, din alte motive decat lipsa fondurilor, nu si-a platit una sau mai multe datorii, va avea interesul sa conteste starea sa de insolvabilitate. Un exemplu frecvent in practica este acela al beneficiarului unei constructii, sa zicem, care are un contract incheiat cu un constructor. In cazul in care constructorul nu realizeaza constructia, intarzie in executarea acesteia ori calitatea acesteia este necorespunzatoare, beneficiarul constructiei va putea invoca asa-numita "exceptie de neexecutare a contractului" si va putea refuza, total sau partial, plata pretului pentru constructie, pana la remedierea situatiei de catre constructor. In concluzie, pot exista numeroase situatii in care o datorie este disputata de parti si se pune in discutie caracterul sau cert. In mod normal, o astfel de datorie nu ar putea fi folosita de creditori pentru deschiderea procedurii de insolventa; in practica, se intampla, uneori, diferit.

Cu toate acestea, atat dovedirea starii de solvabilitate, cat si invocarea caracterului incert al unei datorii se pot face de catre debitorul amenintat de procedura insolventei doar pe calea contestatiei. Insa, asa cum am  aratat, prin exercitarea acestei cai de aparare, debitorul poate pierde mai mult decat daca ar fi "recunoscut" starea sa de insolventa - debitorul poate pierde dreptul la reorganizare, adica va intra direct in faliment. Pentru debitorul aflat in aceasta situatie singurele optiuni ulterioare sunt convingerea administratorului judiciar si a creditorilor ca este posibila reorganizarea activitatii ori formularea unui recurs. Mai mult, recursul nu suspenda cursul procedurii de insolventa. Asa cum observam, debitorul nu are insa la indemana si calea apelului.

In acest context, calea contestatiei poate aparea ca un mijloc de aparare iluzoriu, deoarece debitorul trebuie sa isi asume anumite riscuri in cazul in care doreste sa o exercite. Or, un mijloc de aparare, prin el insusi, nu ar trebui sa conduca la pierderea vreunui drept si la inrautatirea situatiei, deoarece exercitarea acestui mijloc fara constrangeri este esentiala.

In ciuda acestor elemente care pot fi interpretate ca neconstitutionale, deoarece incalca dreptul la un proces echitabil, Curtea Constitutionala a statuat in numeroase decizii, printre care si cea mai recenta, Nr. 8/08.01.2009, ca art. 33 alin. 2 din lege, referitor la contestatie, este constitutional. Curtea si-a motivat decizia prin urmatoarele argumente, am spune noi, rigide: "limitarea exercitiului unor drepturi ale debitorilor care nu si-au exercitat voluntar obligatiile de plata apare ca justificata cu prilejul desfasurarii procedurii insolventei ce urmareste tocmai acoperirea pasivului acestora prin satisfacerea creantelor creditorilor. Restrangerea anumitor drepturi ale debitorului nu duce insa la disparitia totala a acelor drepturi. Astfel, debitorul are posibilitatea de a opta intre acceptarea solutiei cu privire la deschiderea procedurii insolventei si propunerea unui plan de reorganizare sau contestarea solutiei de deschidere a procedurii insolventei, contestare care insa nu trebuie sa tinda spre o simpla tergiversare a cauzei."

Fata de argumentele prezentate de Curtea Constitutionala in motivarea deciziei sale, este usor de observat ca debitorul este redus la tacere, prin aplicarea unor principii sanctionatorii care tin, mai degraba, de o procedura penala. Debitorului i se limiteaza dreptul la un proces echitabil si la egalitatea de arme, fara o justificare reala si dand nastere, in practica, la solutii injuste, in care societati solvabile pot fi trimise in faliment, printr-o imbinare nefericita intre o lege inechitabila si un sistem judiciar deficitar. Cu o creanta relativ mica, in prag de criza economica ce naste prezumtia de insolventa si cu putin ajutor din partea legislatiei si din partea unui judecator mai putin pregatit ori neatent, un creditor de rea-credinta poate reusi sa trimita in faliment o societate de succes.